De catva timp ma locuiesc facand abstractie. Soneria de la usa canta o melodie vesela, lunga si care schimba oricui ar fi sunat, dintr-odata, starea de spirit. Intr-o zi, furia a pus stapanire pe mana mea, si a intins-o pana la capacul sub care erau cele doua contacte, pe care le-a smuls furibunda. Era o melodie ritmata, lunga care se repeta destul, o repetitie stil haus, o stereotipie cu ciclu scurt, un fel de refuz in a merge mai departe ci a ramane cantonat mereu acolo, in falia fericita si de a o relua ca si cand mai departe nu s-ar mai fi putut adauga nicio nota in aceiasi cheie. Ea in sine insa era un fel de yodler cu intruziuni hip-pop. Iti puteai usor imagina, niste tirolezi micuti in pantaloni scurti in carouri, cu captele goale, tragandu-se nevinovat de bretele si sarind in pasul strengarului, plini de vioiciune, brambura, pe potecile de munte, primavara. Copii nevinovati din Tirol. Si de ce nu, chiar de hip-pop-eri, cu sepcile intoarse si gestica lor mano-pedes avangardista cu unduiri sacadate prefigurand binefacerile biotehnologiei, dar fara grijile de baza ale hip-pop-ului, fiindca melodia avea note urcatoare, aproape numai inalte si parea scoasa din cateva gatlejuri entuziaste de baieti cel putin fericiti, aruncandu-se nonsalant in praf, pentru cateva clipe de break-dance dansul ideal pentru ruperea mimetica a tuturor framantarilor. De la primele sunete devenea molipsitoare, ca n-ar fi lipsit mult, indiferent cu ce treaba si varsta ai fi venit la usa, sa-ncepi sa dai din cap si sa-ti distantezi meserias palmele-ntre ele, explicand asa, tot ce ai de spus ori sa-ti pui pur si simplu mainile in solduri si sa-ncepi sa tropai. Acum nu mai canta nimic dincolo de usa. Si prea putin, dincoace de ea. De ce-a facut-o? Ma intrebam, (uneori, in lipsa mea mainile sau picioarele stiu singure ce au de facut), le-am cercetat si le-am gasit nevinovate. Era furia mea personificata, ea insasi isi dorea o schimbare. Era prima data cand o furie imi spunea adevarul. Soneria incepuse sa ma minta. Si ne mintea pe toti.
