Geniul si Zeita


Aldoux Huxley este un scriitor pentru intelectuali... spunea profesorul din facultate la primul curs de literatura universala. Perfect, am zis în sinea noastra, înca un destept menit sa ne faca viata (sesiunea) grea. Exact aceste vorbe mi-au venit în minte când am decis sa citesc Geniul si zeita, gândindu-ma ca scriitorul nu se dezminte, având în vedere faptul ca însusi titlul continea substantivul geniu în alcatuire. Romanul nu e nici pe departe unul elitist, facut pentru destepti, dimpotriva. Paginile sunt pline de inefabilul unui sentiment unanim cunoscut, iubirea, chiar daca se trece dincolo de normele morale general respectate: cartea pune pe tapet o iubire proscrisa, aceea a unui ucenic în ale fizicii, îndragostit iremediabil de zeita mentorului sau. John Rivers este un tânar dornic de initiere în tainele domeniului atât de îndragit (fizica), provenit dintr-o familie protestanta, pentru care credinta este singurul lucru cu adevarat important. Astfel, întâlnirea cu frumoasa sotie (Katy Maartens, alias zeita) a unuia dintre cele mai apreciate genii ale epocii (Henry Maartens, laureat al Premiului Nobel) si aparitia arhicunoscutului sentiment sunt în masura sa zdruncine credintele de-o viata ale tânarului. El lupta din rasputeri, rememoreaza sfaturile puritane al mamei, dar fara sens. 

Destinul lor este pecetluit, astfel încât, într-un moment de slabiciune (moartea mamei ei, boala geniului) între cei doi se produce apropierea fizica pe care ucenicul o percepe ca pe un fatuum. De parca o constiinta framântata nu ar fi de ajuns, fiica cea mare a profesorului este îndragostita lulea de Rivers, îi dedica poezii concupiscente, iar la un moment dat intuitia feminina îi dezvaluie natura relatiei dintre mama si ucenicul tatalui ei. Din acest moment amantii au de înfruntat un dusman plin de ura, fiindca fiica se simte tradata de mama adulterina si este hotarâta sa faca dreptate, ei si tatalui, tradat la rândul lui. Rivers are numeroase tentative de abandon, sufletul lui este sfâsiat între respectul fata de Maartens, mentorul sau, si atractia imposibil de controlat fata de sotia (mult mai tânara) a profesorului (clasicul conflict dintre datorie si pasiune). Ulterior, când peste ani se confeseaza naratorului, Maartens dezvalui trairile contradictorii pe care le încerca: Credeam ca te hotarâsesi sa pleci. Asa-i, dar asta s-a întâmplat înainte de a o vedea coborând pe trepte reîncarnata în zeita. 

O zeita în doliu. Emblemele pierderii suferite (moartea mamei lui Katy) mi-au mentinut treaza mila, adoratia religioasa, sentimentul ca iubita mea e un spirit care trebuie adorat în chip spiritual. Din corsaj îi rasarea însa coloana luminoasa a gâtului; printre zulufii galbeni ca mierea chipul îi era transfigurat de un soi de stralucire efemera, nepamânteasca. Romanul capata aerul unei confesiuni cathartice, Rivers îsi marturiseste pacatele tineretii, povestind, plin de afectiune, întâmplarea care i-a schimbat destinul. Naratorul are rabdarea de a-i asculta confesiunea, dar si inteligenta de a-l face sa marturiseasca cele mai ascunse gânduri, pe care pâna si fostul (sau eternul) îndragostit le credea uitate. Tonul ironic amar al romanului face lectura mult mai usor de digerat, nu te îneaca în dulcegarii sentimentale. Finalul atesta, cu siguranta, acest lucru: Condu cu grija, ma sfatui în timp ce deschidea usa. Traim într-o tara crestina si azi e ziua Mântuitorului. Practic, toti cei pe care îi vei întâlni pe drum vor fi beti. Cât despre finalul povestii... este si nu este previzibil. Pentru Rivers rastimpul petrecut în sânul excentricei familii Maartens reprezinta o aventura spirituala exploziva, cu consecinte care-i vor marca întreaga viata. Ramâne sa gasiti singuri raspunsul!