Perspectiva Rusinoasa


M-am întrebat deseori ce anume ne arunca în acest scenariu pesimist pe care l-am ridicat în ultima perioada la rangul de motto. Sa fie oare întregul peisaj mediatic, manipularea prin discurs, „stirea comandata” sau doar aceeasi mostenire care ne face sa mergem cu “Dumnezeu înainte” posomorâti si apatici? Oricare ar fi raspunsul, pentru tânarul din România este vorba doar despre un singur lucru: lipsa de perspectiva. Alternativa? Plecarea în strainatate. Astfel, am ajuns în punctul sensibil al traiului în 2013. Cu totii visam la cariera si la posibilitatea de a fi tratati cu respect. Asta înseamna doar doua lucruri: un loc de munca promitator si un salariu decent. Ce înseamna “decenta” în strainatate? Undeva peste 1500 de euro. Ce înseamna în România? Aproximativ 300 Euro si asta îndeplinind numeroase conditii - masterand, experienta, multinationala sau cel mai bun în IT ori vânzari. Visul unui tânar absolvent de a se încadra pe piata muncii dupa licenta este usor spulberat în ciuda târgurilor de job-uri. Asadar, ajungem si la plecarea în strainatate. Ce se întâmpla acolo? Fiecare caz are propria poveste însa comun la toate ar fi ce mi-a spus un prieten, venit acasa, în vacanta, din Marea Britanie: “traiesc mai des decât as dori, sentimentul rusinii ca sunt român. Chiar si colegul meu de birou face glume pe seama noastra desi lucrez cu el de mai bine de 5 ani”.

Eutanasiere sau Adoptie?


Bucurestiul anului 2013 inseamna viata culturala si viata de noapte in egala masura, inseamna stralucire, dar inseamna si gunoaie, inseamna cazinouri si cluburi de fite, insa la polul opus inseamna si strazi laturalnice pline de caini maidanezi... Problema cainilor fara stapan nu este una noua si nu de azi de ieri ideea eutanasierii cainilor vagabonzi creaza controverse si confruntari de idei intre cei care tin la siguranta lor mai presus de orice altceva si iubitorii de animale. Am mai trecut o data prin scandalul eutanasierii, ne-am mai atras odata oprobiul public in Europa dupa ce Brigitte Bardot a venit in Romania sa faca lobby in favoarea ideii salvarii cainilor. Am ajuns, dupa indelungi tratative, la castrarea cainilor fara stapan, insa nu am dus la bun sfarsit aceasta initiativa, doar cativa dintre multii caini aflati astazi pe strazi fiind castrati. Pretul pe care a trebuit sa il platim pentru ca aceasta problema sa revina iar in atentia autoritatilor a fost moartea unui copil, un copil de numai patru ani care a fost sfasiat de caini. 


Am platit acest pret atat noi ca popor, ca natie, cat si familia lui Ionut, cea care gaseste acum alinare macar in reinceperea dezbaterii publice pe aceasta tema... Nu incape aici discutia despre cel caruia ii apartine vina pentru ca acel micut a ajuns fata in fata cu haita de caini de pe un maidan bucurestean, sau despre cine trebuia sa aiba grija de el si cine trebuia sa aiba grija de cainii de pe strada. Singura discutie care are rost, pentru ca moartea acestui copil sa nu fie in van, este cum rezolvam aceasta problema a cainilor maidanezi. Sigur ca ne putem lamenta pe marginea dramei acestor biete fiinte, in discutii pretins interesate de subiect... dar cel mai bine ar fi sa incercam sa ne implicam activ in salvarea lor... daca asta este intr-adevar ce ne intereseaza, nu?! Si ma intreb acum... cati dintre cei care le plang soarta au mers sa adopte macar un caine, fara sa mai vorbim de cel de-al doilea, pentru care trebuie sa plateasca?!